De când suntem europeni cu acte în regulă nu prea ne-am mai stresat cu vizele. După ani în care eram strigați pe liste din trei în trei ore pentru o “intrate” în Occident, acum mergem cu buletinul prin Europa cea mare şi fără graniţe. Destul de banal, de altfel, ca şi cum ai bea bere fără alcool.
Aşa că luatul vizelor pentru „stanuri” ne-a amintit de celebrele cozi pentru Schengen.

Prima viză pe care m-am gândit să o luăm a fost cea de Mongolia. Pe principiul – să fim siguri că ajungem la destinaţie. Pentru că pe site-ul Ministerului nostru de Externe nu am găsit nici o ambasadă sau consulat în România, am scris la Ambasada Mongoliei din Sofia. Cei de acolo mi-au răspuns că nu are rost să batem drumul până la ei, deoarece avem reprezentanţăşi aici, în Bucureşti. Reprezentanţa este, de fapt, un consul onorific, doamna Rodica Pop, care dă vizele în casa în care locuieşte şi care-şi întâmpină oaspeţii cu Dried curds – brânza mongolă şi cu poveşti de neimaginat despre fascinanta Mongolie (dar despre asta în altă postare). Prin urmare, prima viză, cea de Mongolia, am obținut-o pe 12 aprilie.

Cu viza de Mongolia în paşaport, am luat-o apoi în ordinea ţărilor de pe traseu. În Bulgaria intrăm cu buletinul, iar în Turcia şi Georgia doar cu paşaportul, viza la frontieră. Următoarea? Azerbaidjan, unde ba nu era consulul, ba nu era program de vize, ba trebuia să demonstrăm că avem rezervare pentru cazare pentru a primi viza. Hopa! De unde cazare în Azerbaidjan? Cum ne-am propus de la început să dormim la cort, la un localnic primitor de oaspeți sau în cele mai ieftine hosteluri posibile, am început să căutăm furibunzi pe net,că doar s-o găsi şi la Baku (acolo unde Mandinga noastră se luptă să câştige Eurovizionul) un loc de stat pe bani mărunţi. Ne-am uitat pe net după cel mai ieftin hostel şi am găsit până la urmă două-trei. L-am pus pe Molo, vorbitorul nostru de rusă, să sune la unul să facă rezervarea. Iar conversaţia a decurs cam aşa:

Molo: Sunăm din România…
Funcţionar hotel: Salut, prietene. Veniţi, e foarte frumos Baku, foarte frumos Azerbaidjan. Veniţi.

Molo: Vrem rezervare în data cutare, trei locuri.
Funcţionar: Unde, la hotel? Nu se poate, este în renovare.

Molo: E ok, nu vrem pentru acum, pentru la vară.
Funcţionar: Păi nu se poate nici la vară, că hotelul nostru este în renovare de doi ani.

Molo şi-a luat la revedere prieteneşte de la domnul de la hotel, ne-am gândit că nu am avut noi noroc şi am zis să mergem pe mâna consulului, care ne dăduse un pliant de la o agenţie de turism din Baku.

A sunat tot Molo, care a ajuns să vorbească chiar cu managerul general, o doamnă toată aur şi parfum după voce, care a spus că ne face un pachet turistic foarte atrăgător, ne plimbă cu limuzina, ne arată frumuseţile oraşului… Aproape că nu se mai oprea din turuit oferte peste oferte, când Molo i-a tăiat-o scurt. „Vrem doar o cameră, iar de limuzină nu avem nevoie, că noi venim cu maşina noastră, cu o Dacie (un fel de Lada, pe înţelesul ei).” Ce să mai zică femeia? Ne-a rugat să îi dăm toate detaliile pe mail. Am dat mail. Pauză. Am sunat-o să o întrebăm dacă a primit mailul. Nu a răspuns. I-am dat un sms. Tot nici un răspuns. A doua zi am reuşit să o prindem la telefon, iar ea, cu o voce la fel de parfumată ca prima dată a spus: „Îmi pare rău că nu am răspuns, dar am plecat de la serviciu şi când plec acasă eu nu îmi verific sms-urile.”

Până la urmă am făcut rezervare pe net la cel mai ieftin hotel, Arca lui Noe, şi am luat viza pe 4 mai. Pe 8 mai am mai luat două vize, pentru Kazahstan şi Kîrgîzstan. Zilele trecute, pe 23 mai, am luat şi viza de Rusia. Mai avem de luat încă trei, cele mai grele, despre care voi scrie într-o viitoare postare.