Chiar a doua zi după ce am ajuns în Baku, capitala Azerbaidjanului, am fost cu un băiat de la hotel să căutam portul de unde pleacă feribotul către Turkmenistan. Acolo am dat peste un tip tânăr, nu foarte înalt, cu o faţă smolită şi rotundă, cu ochii mici şi negri. Se uita la noi, ne studia. Era dotat cu un telefon cu tastatură qwerty şi avea mereu o cască în ureche. Primea şi dădea telefoane încontinuu. Sau asta voia să arate… Mi s-a părut cam ciudat, dar l-am întrebat dacă ştie de vreun bac. Imediat mi-am dat seama că am dat peste cine trebuia. A zis că va primi informaţii despre feribot mai târziu. Noi voiam să mai stăm o zi în Baku, aşa că am stabilit să venim a doua zi să întrebăm.
A doua zi, duminică, era linişte totală în port. Nici urmă de Ismail (aşa-l chema pe ghidul-ştie-tot), nici maşini nu erau. Am mers spre vama portuară, unde un vameş mai în vârstă a spus că nu pleacă nicio maşină mică din acel port, ci dintr-un altul, la vreo 7-8 km. L-am sunat şi pe Ismail, care ne-a spus că în ziua respectivă nu va fi bac, să venim luni la ora 11. Luni la ora 11 se strânseseră vreo 15 maşini Mongol Rally, toată lumea îl aştepta pe Ismail. A apărut cu nelipsita lui cască în ureche şi ne-a aliniat: şoferii într-o parte, ceilalţi în alta, apoi cei cu vize într-o parte, cei cu invitaţii, în alta. Ne-a spus că avem la dispoziţie 30 de minute pentru a ne cumpăra apă, mâncare, pentru că pe vas nu găsim nimic şi ne aşteaptă un drum de 12 ore.
Ni s-au făcut formalităţile de ieşire din Azerbaidjan, câte cinci minute fiecare, în faţa unui grănicer cu o valiză mare blindată, plină de tehnologie de ultimă ora. Ne întreba unde mergem, studia cu atenţie fiecare viză, apoi introducea manual toate detaliile despre paşaport şi viză în computerul din valiză. Le tasta cu un singur deget, literă cu literă. Ismail n-a mai aşteptat să trecem toţi vama, a mers repede pe la fiecare echipaj şi a strâns câte 15 $/om pentru servicii. Noua ne-a făcut o reducere, a zis că ştie de România, de Hagi, dar tot nu am scăpat fără 5 $ de căciulă.
Am coborât cu maşina două nivele, în burta feribotului. Ni s-a spus să ne luăm cu noi tot ce avem nevoie, că nu vom avea acces la maşină. Am urcat pe o scară îngustă până am ajuns pe punte, lângă două coşuri mari care scoteau un fum negru, înecăcios. Nu ne-a spus nimeni unde să mergem, nu ştiam ce să facem, stăteam vreo 40-50 de străini strânşi ciorchine şi ne afumam. De la nişte angajate am aflat că Olia este cheia tuturor întrebărilor mele. Aşa că am început să-i întreb pe toţi unde este Olia. Până la urmă am dat peste o femeie blondă, fără trăsături azere, de vreo 50 de ani, care îşi masca anii prin mult fard şi ruj de buze. Când a văzut că ştiu rusa m-a chemat la toaleta bărbaţilor unde un australian a rămas blocat. În schimbul acestui ajutor am primit, după multe insistenţe, o kaiută (cameră mică).

Abia când era deja noapte şi luna plină sus pe cer, căpitanul a început manevrele de ieşire din Baku. Chiar dacă avea şi nişte sisteme de comunicaţii prin satelit, am văzut o hartă maritimă, o riglă şi alte ustensile de navigare manuale, exact cum vedeam prin filmele cu vase cu pânze care străbăteau oceanele. L-am întrebat pe căpitan de ce le mai folosesc şi ne-a arătat plictisit o cutie acoperită cu o husă şi ne-a spus că noul sistem de navigaţie e defect de mai multe luni.

Dimineaţa ne-am trezit de la soarele puternic care intra prin hubloul cabinei. Nu se vedea nicio navă la orizont. Micul dejun a fost ca de obicei: Nescafe 3 în 1, pate de la Scandia şi câteva Eugenii. După ceva timp au început să apară la orizont câteva platforme petroliere turkmene şi câteva construcţii destul de mari. Pe la orele 17.00 am intrat într-un golf, unde am oprit. Am crezut că e pentru manevre, dar am stat acolo vreo trei, patru ore şi abia când a apus din nou soarele ne-am pus în mişcare. Dar, când am ajuns la vreo 20 de metri de platforma portului, totul a început să se deruleze în sens invers. Am crezut că e o iluzie, dar nu, ne îndepărtam de port. Nava o luase în sens invers, iar căpitanul ne-a spus că e vânt foarte puternic venit de la ţărm şi nu se poate ajunge la mal.

Pentru că nu mai aveam mult până la ţărm, toţi străinii am început să scanăm reţelele de telefonie în speranţa că vom găsi ceva. Degeba. Chiar dacă găseam două reţele TG Cell şi MTS, nu reuşeam să ne înregistram cu telefoanele noastre. Am aflat de la Eldar, tânărul adjunct de căpitan, că în Turkmenistan există o singură reţea funcţională, cea de stat. Au fost trei până nu demult, dar au fost închise. Una fără niciun anunţ, peste noapte, Beeline, iar MTS în câteva săptămâni.

Bineînţeles că nu s-a mişcat vasul decât pe la vreo 8 dimineaţa a doua zi. Portul ni s-a părut mult diferit faţă de cum l-am văzut noaptea. Era foarte aproape de oraş, puteam vedea cele câteva clădiri înalte, munţii din spatele oraşului şi, bineînţeles, portretele imense ale preşedintelui Gurbanguli Berdimuhamedov, reales cu 97% din voturi.
Soldaţii care erau de gardă au rămas cu gura căscată când au văzut maşinile Mongol Rally. Aveau şi de ce: una avea o cadă pusă sus pe maşină, alta avea un cap de cal, iar Mioriţa noastră cu craniul de berbec între cele două proiectoare a atras atenţia. Ne întrebau ce maşină e, nu prea auziseră de Dacia, nici de România. Ni s-a ordonat să stăm cuminţi, să nu mai facem poze şi să aşteptăm. Ce noutate..