O descoperire îndelung amânată. Sau, cum îmi place mie să spun, lucrurile bune se obțin greu.
Într-un final, vineri am plecat în formație completă la Ineleț, cei mai mândri și mai verzi dintre români: Magda și Lidia de la 273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a pleca din România, Ionuț de la Trasee Marcate și cei doi ciobănei de la Free Miorița, Nicu și Iulian.
6.30 este ora cea mai potrivită pentru regrupare, ora când toate florile din lume sunt plimbate cu metroul adormit încă. Vor ieși la aer și peste 2-3 ore vor fi prin case, birouri, școli.
Noi ne vedem de drum și, ușor ușor, străbatem țara spre vest: Pitești, Craiova, Drobeta, Orșova… Ajungem după prânz la Primăria din Cornereva, locul de întâlnire cu primarul. Ineleț ține de Cornereva, o comună care adună peste 3.000 de suflete. Ne cunoaștem, discutăm despre acțiune și cum putem ajuta mai departe micile comunități aruncate prin Munții Cernei, fără curent electric sau drumuri de acces…

Nu avem însă mult timp la dispoziție și trebuie să ne punem în mișcare, vrem să ajungem la Ineleț! După trei sferturi de ceas trecem prin Băile Herculane, unde ceața și ploaia camuflează perfect clădirile neîngrijite.
Înaintăm pe Valea Cernei și ajungem destul de repede la locul unde lăsăm mașina și de unde vom continua pe jos către Ineleț. Da, aici nu se poate ajunge cu mașina, drumul de acces este o potecă continuă, întreruptă la un moment dat de Scara lui Dumnezeu. Intrăm încet încet în povestea numită Ineleț. Poveste care se lasă citită greu prin ploaie și ceață.
După încă 1 oră și jumătate ajungem la nenea Avram, fruntaș al comunității locale. El este plecat prin vale și suntem primiți de Nicușor și baba Icoana. Lăsăm rucsacii și la ceasul amurgului ajungem la școală, acum o amintire a ceea ce a fost, poate, cândva. Sala mare de clasă este acum depozit, iar cei trei copii învață într-o cămăruță de 3 pe 4. Lângă ea, odaia învățătorului. Se lasă seara, aprindem frontala și ne reîntoarcem la gazdele noastre.

Mâncăm ceva și încep poveștile, la lumina lămpii cu motorină. Destine zbuciumate și pe aici, prin Munții Cernei. Ascult și mă gândesc la viețile acestor oameni care nu au curent, nu au drumuri, nu au spital și totuși nu se plâng. Se nasc și mor aici. Trag din greu și trag cu speranța că poate, la anul, se va face și la ei un drum. Îmi aprind o țigară și văd luna, ascunsă printre aburi și nori. Lumina de la școală s-a stins, a mai rămas doar cea de aici. Acum vreo 2 ani au fost montați la școală și prin curțile oamenilor mici stâlpi cu un panou solar și 2 becuri. Se aprind după lăsarea întunericului. Nu te ajută să vezi foarte multe în jurul tău, este mai mult un confort psihologic.
Mă întreb dacă are vreun sens, dacă mai are un sens să cârpim ceva prin satele ăstea uitate de toți.
Lumea s-a dus la culcare, îmi așez sacul de dormit lângă sobă și mă uit pe harta României. E o hartă detaliată, mă uit la nume de sate, la râuri și drumuri. Îmi place să caut locuri neumblate, pe unde nu am mai fost și îmi doresc să ajung acolo, să aflu cum trăiesc oamenii. Cum o fi acolo, tot așa o gură de rai pe-un picior de plai? Tot așa, fără lumină, fără poduri și drumuri? Tot așa, așteptând? Poate că ăsta e de fapt raiul.

Trezirea, e 7! Se anunță o zi frumoasă, ceața s-a mai ridicat și cred că azi vom avea soare. Mâncăm ceva și ne urnim în recunoaștere. Vrem să mai cunoaștem oameni, să stăm de vorbă cu ei și să ajungem și la bisericuță. Ne pierdem pe potecile dintre case, explorând zona. Sunt puțin dezorientat din cauza ceții și a reliefului, am senzația că ne învârtim în cerc. Ionuț ne scoate la lumină și într-o poiană de unde zărim satul Scărișoara. Norii se ridică și vedem vârful Vlașcu pur și imaculat, alb complet, profilat pe cerul albastru… Ce frumos e, aș sta mereu aici!
Trebuie totuși să mergem, pe drumul către școală ne oprim puțin și la bisericuță. Apoi la școală mai facem ceva măsurători și stabilim alte detalii pentru acțiune: locul de campare, transportul echipamentelor și tot așa. Dacă la Ursici ne-am deplasat cu mașinile zeci de kilometri între cele 14 case, aici avem doar 1 la care nu se poate ajunge decât pe jos, după 1 oră jumate de mers și vreo 30 de metri pe scări de lemn. Va fi ceva de tras…

Ne luăm rămas bun de la gazde și de la pisicile-vedetă și pornim spre Cracul Mare, un alt sat aflat la câțiva kilometri mai la vest. Drumul ăsta e ceva mai lung decât cel pe care am urcat, dar mai puțin abrupt și vrem să aflăm dacă este mai potrivit pentru urcarea echipamentelor. O ultimă privire spre școala pierdută în imensitatea munților… Cât de frumos poate fi!

Poteca ne poartă când prin păduri când prin poieni și ne aduce în cale 2 localnici. Ne dăm binețe și rămân surprins că oamenii știu de acțiunea noastră. Continuăm spre Cracul Mare, satul unde locuiește Luminița, unul din copii care învață la școala din Ineleț. Începe ploaia, dar mai avem puțin și ajungem. Luminița este așa cum mi-o închipuiam. Am rămas surprins, plăcut surprins de mamă, care are o dorință foarte mare și o putere ca fata ei să continue să învețe și să nu se oprească aici. Cred că niciodată nu am auzit pe cineva să spună cu atâta convingere “N-ai carte, n-ai parte!”. E bine!

Drumul e într-adevăr mai lung, mult mai lung, decât cel pe care am urcat. Peisajul este superb, incredibil câtă măreție la tot pasul! Ajungem în cele din urmă la Cerna, pe drumul național, la vreo 3 kilometri în aval de locul unde ne așteaptă mașina.

Am deschis fila de poveste Ineleț, urmează să și scriem în ea.