Suntem de trei zile în Baku. Inițial trebuia să stăm doar două zile și o noapte, dar destinul a vrut să
ne ofere mai mult decât ne așteptam. Deși mulți am aflat despre Baku, capitala Azerbaijanului, cu prilejul recentei ediții a Eurovisionului, sunt convins că aceste însemnări vor aduce ceva nou și sper că veți dori să ajungeți aici.

Experiența azeră nu a început prea plăcut. Dacă ajungeam cu zece minute mai devreme în vamă, reușeam să trecem fără probleme și nu mai așteptam zece ore. Vizita la Gobustan, la vulcanii noroioși, ne-a adus din nou zâmbetul pe buze. Ne-am îndreptat voioși spre Baku, pe o autostradă din ce în ce mai aglomerată. Mulţi şoferi ne făceau semne de prietenie, ne salutau cu farurile sau ne claxonau. Cel mai haios a fost un proprietar de Mercedes-Benz clasa C, care ne tot făcea semne către portbagaj. Am tras pe dreapta cu gândul că s-a desprins plasa. Nici vorbă, domnul era interesat de două cauciucuri de iarnă :)

Intrarea în Baku a fost rapidă, pe o bretea semnalizată simplu cu Merkez (Centru). Încă de la periferie
se vedea faptul că orașul este într-o continuă modernizare și extindere. Vedeam străzi care se asfaltează,
blocuri în construcție, zone verzi în plină amenajare. În Baku, străduţele sunt ceea ce noi numim străzi, iar bulevardele sunt imense. De exemplu, bulevardul Heydar Aliev are şase benzi pe sens. Champs Elysee-ul francez ar fi invidios. Toată partea modernă a capitalei azere este somptuoasă, impresionantă, o grandoare care depăşeşte măreţia sovietică. S-au renovat toate clădirile vechi, dar s-au şi ridicat noi construcţii futuriste, foarte mari, faraonice. Şi hotelurile se fac din nou, au reconstruit clădirile care au fost distruse în perioada sovietică sub diferite pretexte. Dacă au fost nevoiţi să dărâme o clădire şi să o facă la loc, asta au făcut. În centrul nou al oraşului sunt magazine ca în Londra şi Paris, dar, în acelaşi timp, jumătate de oraş se construieşte de la zero. În unele zone sunt magazine de lux, iar pe lângă ele trec camioane cu moloz. Totul se face din banii luaţi pe petrol și gaze.

Traficul este comparativ cu cel din București la ora de vârf, cu mențiunea că aici se claxonează mai mult și nu există înjurături. Am ajuns în orașul vechi și am intrat cu Miorița într-o parcare cu plată, iar Nicu și Molo s-au dus să caute hotelul la care am făcut rezervare. Eu am rămas de pază și am arborat drapelul azer pe mașină, lucru care a atras imediat atenția localnicilor. Într-un amestec de engleză, română și semne le-am explicat pățaniile cu poliția rutieră azeră. Pentru a ne schimba părerea despre poliție și azeri, un domn ne-a plătit parcarea.
După formalitățile de cazare am ieşit repede în recunoaștere, ghidați de către un tânăr care lucrează la
hotel. Ne-a condus pe Bulvar, către zona portuară, și ne-a explicat ce vedem, istorii ale locului, dar și
experiențe personale. Un om deschis și foarte cald, așa cum au fost toți cei pe care i-am întâlnit în Baku.

Am trecut de zona turistică și ne-am apropiat de cea portuară și industrială, unde se construiesc în ritm
alert clădiri de birouri de 30-40 de etaje, parcări, spații comerciale. Era vineri seara și pe lângă noi treceau betoniere și camioane cu materiale de construcții. Gazda ne-a spus că Baku se pregătește și pentru candidatura la Jocurile Olimpice 2020.
COMPLETARE: Mircea ne-a atras atenţia că Baku nu mai este oraş candidat, deoarece au fost alese de CIO doar trei oraşe pentru JO 2020: Madrid, Istanbul şi Tokyo. Noi putem spune că Baku se pregăteşte în continuare :)

Toate clădirile sunt renovate, peste tot sunt statui sau monumente istorice iluminate și zone verzi foarte bine îngrijite. Azerii își pun în valoare trecutul, după anii de opresiune comunistă, și se mândresc cu istoria lor.
În port, Molo şi-a exersat rusa cu șeful de tură al companiei de transporturi, care ne-a spus că primul vapor către Turkmenbași va pleca către dimineață și este singurul din ziua de sâmbătă. Nu există un orar oficial al curselor care pot lua și pasageri la bord, așa că ne-am gândit că trebuie să venim duminică dimineață pentru a afla ce curse există în acea zi. De menționat că nu toate cursele pot lua pasageri la bord, deoarece se transportă încărcături mai deosebite, cum ar fi kerosen sau petrol.

Când am aflat că mai avem de stat o zi prin Baku am început să umblăm hai-hui prin oraș și ne-am apropiat de centrul vechi, unde am găsit un local pe gustul nostru. La un demisol, slab iluminat, am luat câte o bere la halbă și dolma – un fel de mâncare cu ardei, roșie și vânătă, toate umplute cu carne tocată, într-un sos ușor. Nu am reținut adresa, dar cei interesați ne pot contacta și le explicăm unde este locul.

Am continuat să ne plimbăm pe străzi, iar un arhitect ne-a invitat să admirăm sediul Uniunii Arhitecților și ne-a prezentat o casă foarte veche ai cărei pereți au fost pictați acum o sută de ani. Omul este întristat de situația actuală, deoarece, ca și la noi, se construiesc zgârie nori și se uită trecutul. Mai departe, un alt azer, atras de aparatele noastre de fotografiat, a intrat în vorbă cu Molo și ne-a invitat la el în casă. Incredibil, ne cunoșteam de zece minute și el deja ne povestea despre el și despre țara lui. Am primit două albume, unul cu rețete culinare și unul despre Azerbaidjan, precum și invitația de a rămâne la masă. L-am refuzat politicos, dar el ne-a condus până la colțul străzii de unde ne-a cumpărat un pepene galben. Oameni sunt calzi, primitori, se bucură să te vadă și să intre în vorbă cu tine. Se deschid fără rezerve și nu cer nimic la schimb.

Seara este un prilej pentru localnici de a ieși la plimbare, se îmbrăcă frumos și se plimbă la braţ pe prospekt, pe faleză, se așază la o terasă pentru a savura o bere sau un suc. Duminică dimineață am mers din nou în port, unde am aflat că următorul vas spre Turkmenistan pleacă luni dimineață (azi), așă că trebuie să prelungim cazarea. Molo a negociat un super preț. Nu fac reclamă, dar trebuie neapărat să stați la Noah’s Ark dacă veți ajunge în Baku. Este situat în Icher Seher (orașul vechi), foarte aproape de port și metrou, iar oamenii sunt deosebiți.

Poate astăzi plecăm spre Turkmenistan.

p.s. şi oraşul vechi are povestea lui, dar asta într-un text următor