Am plecat spre Așgabat pe la ora 9 dimineața. Aveam de străbătut peste 500 de kilometri, inclusiv prin deşert, și se anunța o zi toridă. Am avansat rapid și, după aproximativ o oră, am ajuns în Balkanabat, unde ne-am oprit pentru a face rost de bani turkmeni. Am găsit zona cu băncile, Molo s-a dus să scoată bani, iar eu cu Nicu ne-am apucat să schimbăm filtrul de aer. Dar surpriză: Molo nu a fost primit în bancă în sandale. Un funcționar i-a cerut să își cumpere pantofi și apoi să se întoarcă. A mai încercat apoi și la celelalte două bănci și a revenit cu două vești: una bună și una proastă. Cea bună, a fost primit în bancă în sandale, iar cea proastă, nu putem scoate bani de la ATM sau de la ghișeu, întrucât băncile din Turkmenistan nu pot lucra cu carduri străine, chiar emise sub sigla Visa sau MasterCard. Până la urmă am primit nişte bani prin Western Union. Noroc cu telefonul prin satelit Thuraya.

Cât am aşteptat să ajungă banii, am făcut cunoștință cu jumătate de oraș, de la copii și tineri până la funcționari de bancă și agenți ai Securității. Le-am povestit despre noi, despre Dacia și le-am dat autocolante ale expediției noastre. Căldura era insuportabilă, la miezul zilei erau 40 de grade la umbră. Am făcut plinul la TNG (Petromul lor), la mai puţin de 1 leu/litrul de benzină. Măcar atât.

Am intrat în deșert și am şi văzut primele cămile. În Dacie nu avem aer condiționat, așa că ținem toate geamurile deschise. Ne mai ventilăm un pic, dar intră și praf. Temperatura în mașină ajunge la ora 13 la 45 de grade. Asfaltul devine din ce în ce mai prost, se lucrează la șosea și se încearcă transformarea în autostradă. Nu cred că va ține prea mult, întrucât se toarnă asfaltul de uzură direct pe pietriș, fără suport de beton. Oare de ce? La vreo 350 de kilometri de Așgabat deja nu mai puteam vorbi de șosea. Cratere dintr-o parte în alta, gropi imense, praf, pietre. Pe mici porțiuni am accelerat până la 60
de km/h, dar am frânat pentru a evita distrugeri masive la roțile față. Viteza a fost de 10-20 km/h și chiar și așa scutul și catalizatorul au fost în contact aproape permanent cu solul (asfalt e mult spus). La un moment dat am oprit pe marginea șoselei și ne-am răcorit cu un lapte de cămilă amestecat cu sifon rece, băutură luată de la un dozator, așa cum aveam şi noi după Revoluție. De la vânzătoare am aflat că drumul este la fel de prost până la aproximativ 100 km de Așgabat, de unde urmează autostradă. Este mult spus autostradă: nu sunt marcaje sau parapeți, iar sensurile sunt despărțite de un spațiu verde cu spărturi prin care poți întoarce de pe un sens pe altul. Dar nu mai sunt gropi, și asta e foarte important.

Ne-am mai liniștit, dar ne-am dat seama că se aude un zgomot la roata dreapta față. Am oprit și am constat că ne lipsea o porțiune mare din suprafaţa anvelopei prin care a înflorit armătura de oțel. Păi doar de asta am plătit o grămadă de bani pentru drum, nu? Tocmai când ne pregăteam să schimbăm roata a apărut lângă noi un polițist la volanul unei Lada. Era în afara serviciului, dar voia să vadă ce s-a întâmplat. Toți sunt în afara serviciului, dar umblă în uniformă. Așa era și la noi pe vremea lui Ceașcă.
În depărtare se vedeau clădirile Așgabatului, inclusiv blocurile și celebrele monumente construite pe vremea lui Nyazov. Totul era superiluminat. La radio, două posturi în FM, unul cu știri despre președinte și altul cu muzică locală, ceva între manele și dance rusesc. Am revenit la singurul CD care ne-a însoțit până acum și la care știu pe de rost numele și succesiunea tuturor celor 148 de piese. Aș putea să îl scot la licitație, singurul CD de pe ruta București – Ulan Bator via Klenova (Cehia).

În oraş, harta din ghidul Lonely Planet nu se suprapune pe teren. S-au făcut demolări în ultimii doi, trei ani, inclusiv pensiunea Amanov unde ne gândeam să dormim. La fiecare intersecție exista cel puțin un polițist. Am umblat de la un hotel la altul: la Syyahat nu mai sunt locuri (aiurea, nu vor să se mai complice cu declararea noastră la Securitate), la altul nu se cazează decât cetățeni turkmeni, iar la hotel Ashgabat nu ne pot caza pe toți trei într-o cameră. La un alt hotel, o tânără îmbujorată ne-a spus că are camere, dar nu ne poate caza pe toţi trei la un loc, trebuie să luăm o dublă şi una single, la 92 respectiv 71 dolari. Molo i-a spus franc: duduie, nu avem bani de hotelul vostru, dacă vrei să ne dai o cameră sa dormim pe jos, că avem saci de dormit. Şi am avut noroc, unul din băieții angajați s-a oferit să ne găzduiască la el. La el acasă? Cetățenii turkmeni nu prea au voie să intre în contact cu străinii, iar posesorii de viză turistică nu au voie să se cazeze la un particular dacă în respectiva localitate există o unitate turistică din rețeaua de stat. Dar noi aveam viză de tranzit.

Am mers la el acasă și am parcat Miorița în curte. Am dormit, la fel ca în prima noapte în Turkmenistan, pe un topcean. În timp ce noi dormeam, gazdele mâncau. Este Ramadan și nu au voie să mănânce decât după apusul soarelui.

@Alexandru Molovata