La o drumeție cu cortul, la turele cu bița sau la o ieșire cu mașinile de offroad…
Mai tineri, mai în vârstă, multe familii cu mulți copii. Îi vedeam la o casă izolată, într-un sat semipărăsit, sau chiar la marginea Bucureștiului. La multe case nici nu am ajuns, pentru că nu le vedeam în beznă. Nu știam și nu îmi puteam închipui că acolo locuiește cineva. Trăia cineva acolo, adesea chiar mai mulți.
Oameni care văd noaptea mai bine decât ziua, copii care își fac temele la lampa cu motorină sau la lanternă, atunci când părinții au bani de baterii.
Noi la oraș ne plângem de praf și poluare, ei stau în cămăruțe afumate, cu miros de motorină și balegă arsă.
Ei sunt oamenii fără lumină. Dar ce lumină li se aprindea în ochi când le spuneam că vin de la București și că vreau să îi ajut, să aibă lumină. ”Măcar de-un bec, mamaie”, așa îmi spuneau mulți bătrâni.
Am stat de vorbă cu primari, cu parlamentari, cu oameni din partide, cu furnizori de electricitate, cu meșteri. Timpul trecea, strategii și planuri energetice erau făcute și răsfăcute, noi mai duceam lumina la o școală sau la o casă, strategiile și planurile se prăfuiau… În timpul ăsta multe suflete se stingeau în beznă, mulți copii abandonau școala. Firul cu lumina se oprise jos în vale sau peste trei dealuri.
Mă întrebau prieteni, colegi, cunoscuți, cum este viața oamenilor la care am dus lumină. Cum s-a schimbat. Toți știau că viața lor s-a schimbat, așteptau acel uau, ca oamenii și copiii ăia să zboare, să fie olimpici, să rupă tot. Nu este așa. Și nu sunt ei de vină.
Lumina este ceva primar, ceva fără de care nici ei și nici noi nu putem merge mai departe. Cel puțin nu acolo unde societatea noastră declară că vrea să ajungă. Dacă vrem să rămânem în beznă, e în regulă. Suntem aici.
Degeaba le ducem noi lumină, dacă ei nu au ce pune pe masă. Degeaba le ducem noi lumină, dacă ei sunt bolnavi și medicul va urca la ei în sat peste 2 săptămâni. Degeaba aprind becul dacă ei se spală când plouă.
Dar dacă vrem să le dăm o șansă unor oameni, unor copii, nouă de fapt, este nevoie de lumină, și mai mult de atât.
După zeci de mii de kilometri prin țară, după mii și mii de telefoane, după sute de zile pe teren, după ce am văzut sute de familii fără lumină, după ani de zile, mailuri, întâlniri, am reușit ca Prima lumină să ajungă pe masa autorităților. Prima lumină este ”denumirea comercială”, e vorba de un program prin care oamenii ăștia să aibă lumină în case. Dacă nu pe fir, atunci de la soare.
De la idee am trecut la fapte. 4 școli și 34 de gospodării din 10 județe. Funcționează. Mai sunt alte zecii de mii, sute de mii de oameni care trăiesc în beznă.
Ajutorul a venit de unde și când nu mă așteptam. Tudor și Cristian, oameni noi din echipa guvernamentală, au crezut în idee, iar astăzi Prima lumină a fost inclusă în Pachetul național anti-sărăcie: “Program Național după modelul “Prima Lumină” panouri fotovoltaice pentru satele izolate”.
Nu știu ce va urma, drumul e lung iar în România lumina are altă viteză. Dar e bine, azi am primit o recunoaștere oficială că am făcut ceva bun. Mai mult, avem oameni în Guvern care și-au dat seama că există o problemă, gravă, dar și o soluție.
Mulțumiri tuturor celor care au fost și sunt parte din Lumină pentru România, voluntari, prieteni, donatori, oameni. #FreeMiorița
