Aventura de pe meleagurile kîrgîze a rămas întipărită în toate simțurile mele, iar un nou microb mi-a întrat în sânge: cicloturismul.

N-am să pot spune niciodată dacă a fost greu sau cât de greu a fost. Un lucru știu sigur și anume că mi-a plăcut.

A fost o expediție în care am învățat multe și în care am avut și mult noroc. Norocul începătorului? Posibil. O fi fost norocul începătorului mioritic ce se aruncă direct în gura lupului din țara unde altitudinea medie este de 2.700 metri. Doar Sfântul Pedalie ar putea răspunde.

Și Speciei, MTB-ul meu Specialized Stumpjumper, i-a plăcut să sară prin coclaurile și nămoalele de pe acolo, l-am simțit. Era nițel supărat că în ultima vreme ieșisem mai mult la ture de șosea pe cursieră. I-a trecut repede supărarea și drept răsplată nu am avut nicio pană. Doar o spiță a cedat, săraca, iar asta din cauze independente biciclitului. La aceasta, se adaugă portbagajul și coburile care nu au mai rezistat de cât am țopăit din piatră în piatră, pe macadamul și pietrișul drumurilor, preț de peste 1.200 Km. Probabil că dacă nu exageram cu viteza pe coborâri (am avut maxime de până la 70 km/oră) și îmi temperam setea de adrenalină și de senzație de libertate, lucrurile ar fi stat altfel. Data viitoare voi avea grijă să am un portbagaj și coburi potrivite pentru astfel de drumuri și mai ales le voi testa înainte de a pleca la drum. Și cu o biță de touring. Doamne ajută!

Au fost 33 de zile pline cu peripeții, adrenalină, praf, vânt, soare, peisaje incredibile și lucruri noi.

Am înotat în lacuri glaciare și chiar într-unul de se află situat pe locul al doilea, după Titicaca, într-un top al lacurilor montane. Am dormit în yurte aparținând nomazilor, pe un topchan în perioada Perseidelor și la cort în plină sălbăticie, la altitudini de peste 3.000 metri, înconjurați de flori de colț și vegheați de o Cale Lactee magnifică. Și de lună.

Am mâncat kurut, smochine albe și cei mai buni pepeni galbeni; am băut kâmâz, iar „devushka” a devenit un soi de nou prenume al meu.

Am avut un „record” de pushbike de 2 km/h, pe cățărări la peste 3.000 m altitudine și am fost invizibilă în dialogurile cu bărbații kîrgîzi, atunci când Iulian era lângă mine, doar lui adresându-se.

În aceeași zi, la interval de două ore și circa 60 km depărtare am dârdâit de frig la 4.000 m altitudine, aproape de zăpadă, iar apoi m-am scăldat într-un lac cu apă perfectă de bălăceală, deși se situa la 2.000 metri altitudine, ca să mă răcoresc de caniculă.

Am fost martorii unei avalanșe de pietriș, iar eu una nu voi uita niciodată acel sunet, acel huruit.

Am cunoscut oameni faini, am înțeles ce înseamnă ospitalitatea kîrgîză și am ascultat multe povești de la cicliști adunați din toate colțurile lumii. Poveștile acestea au, pe lângă Kîrgîzstan, alți trei numitori comuni: Georgia, Iran și autostrada Pamir din Tajikistan.

Am vizitat un oraș la care am visat să ajung de când eram la București și mă uitam pe hărți după rute pentru bițe. E vorba despre orașul Osh, un oraș cu o vibrație aparte, plin de verdeață, situat în valea Fergana (la noi, la altitudinea aceasta avem podișuri), tare îngrijit, cu un amestec de rase, un oraș care este al doilea ca mărime după Bișkek și care a fost încercat de lupte inter-etnice, cu urme vizibile și în prezent.

În Osh aveam să mănânc cea mai bună shaurma (așa se spune acolo) din viața mea, în cartierul uzbek.

Aici am ieșit cu bița la o tură solo (n.b. din Kazarman, după ce coburile mele și-au dat obștescul-kîrgîz-sfârșit, am decis împreună cu Iulian ca eu să continui expediția cu mijloace auto și să ne revedem în Bishkek) și am reușit să văd, chiar dacă de la super distanță, vârful Lenin (7.134 m) și să respir aer de Pamir (Mecca cicliștilor), aer purtat de vântul tajik ce bătea din sud.

Această tură de aproape 100 km, de la hostelul unde m-am cazat în Osh, până spre munți, a fost de-a dreptul pe sufletul meu. Ruta o aveam gândită de la București, însă hărțile în partea aceea de lume nu prea  au legătură cu realitatea și astfel că destinul m-a dus pe o rută și mai frumoasă și mai aproape de lanțul muntos dinspre granița cu Tajikistanul. O rută cu un super asfalt la început, pigmentat cu cățărări și situat într-o zonă aridă, dar cu o priveliște către munții plini cu zăpadă pe creste și care se vedeau în zare și de care mă apropiam destul de repede.

Ușor-ușor, ruta a început să devină verde și să treacă prin sate pline de viață, asfaltul lăsându-i loc apoi unui offroad după care atât eu cât și bița mea tânjeam, mai ales acum când eram fără bagaj.

Un drum printre livezile oamenilor și prin pâlcuri de păduri, pe malul unui râu cu debit destul de mare, o potecă-drum care era traversată la rându-i de multe pârâuri învolburate și peste care îți era mai mare dragul să treci în viteză și să sari ca să te stropești și să te mai răcorești. Viață. :)

Am învățat cum se înlocuiește o spiță și că trebuie să te ții de obiceiurile tale de alimentație și în niciun caz să te lași influențată de cele ale partenerului de drum.

Am trăit pe pielea mea ce înseamnă să îți supui corpul la un efort net diferit de ce se întâmplă la turele de prin plaiurile mioritice d.p.d.v. altitudine și ce mult înseamnă să știi să îți dozezi energia funcție de diferența de nivel și mai mult de atât, că în astfel de situații nu trebuie să ții cont de numărul de kilometri pe care îi ai de parcurs.

Pe drumul ce leagă Osh de Bishkek (celebrul M41) aveam să înțeleg de ce i-a plăcut așa mult lui Iulian țara aceasta. Atunci cânde ne-am revăzut, pur întâmplător pe M41, înaintea intersecției care duce spre Talas, aveam să îi mărturisesc acest lucru. (n.b. în bucata de drum rămasă între Kazarman și întoarcerea spre Bishkek, deși am mers separat, știam unul de celălalt întrucât ne auzeam la telefon zilnic de pe cartelele kîrgîze achiziționate la sosirea în Bishkek. Probabilitatea de a ne întâlni era destul de scăzută, dar se pare că zeii și Sf. Pedalie au vrut să ne vedem fix când trebuia, pentru ca Iulian să își poată reface rezerva de apă care era cam pe terminate).

Pe bucata de drum dintre Ottuk (lângă Issyk-Kul) și intersecția cu A365, spre Kochkor, bucată de drum pe care am făcut-o de două ori, am fredonat California Love (ambele dăți), iar pe coborâre îmi făceam deja propriul videoclip (drumul era rupt, parcă, din Mad Max) în timp ce pe porțiunea de drum care trece pe lângă Orto Tokoy și duce la Kochkor m-am simțit precum the Road Runner.

După ce am intrat pe drumul care duce spre Song Kul, prin Parcul Național cu același nume, un mini-roi de muște mă urmărea și mi-am amintit de desenele animate cu mexicanii care aveau în jurul pălăriilor un roi de muște similar. L-am întrebat pe Iulian dacă și el este escortat de un astfel de alai și mi-a spus că da. L-am întrebat de ce nu ne lasă în pace roiurile respective și mi-a răspuns: „pentru că mergem încet.” (aluzie, evident, la viteza mea de rulaj, de fată căreia îi lipsește un coșuleț montat pe ghidon, ca să închei citatul unui dialog care a existat).

Ar mai fi multe de povestit, dar am încercat să prind esența. Sper că ce ați citit, să fi reușit să vă aducă cât mai aproape de expediția noastră.

Cu ajutorul imaginilor alese spre publicare, am încercat să aduc o completare față ce cele descrise mai sus despre ce a însemnat aventura „Mioritici prin Kîrgîzstan”, în, posibil, raiul bicicliștilor.