Pe un apus de soare de poveste, printre crestele albe cu zăpadă ale munţilor Altai, am ajuns, în urmă cu două seri, la gardul cu sârmă ghimpată de la punctul de frontieră Tașanta din Republica Altai, Rusia. Încă de la un post de control aflat cu câţiva kilometri înainte ne-au spus că e închis, aşa că ne-am întors sub un deal, unde mai erau două maşini, una de Mongol Rally şi alta cu o familie care călătoreşte din luna mai. Am campat acolo, iar imediat după apusul soarelui s-a lăsat un frigggg. Am făcut câte o supă la plic, ne-am mai încălzit cu o ţuică, cu un gin de la o echipă de americani şi apoi ne-am băgat în saci, că era frig rău şi bătea vântul.

În Republica Altai trăiesc oameni de naţionalitate altai, budişti, dar în acel sat de graniţă şi în câteva din apropiere sunt kazahi. De asta, seara se revarsă glasul muezinului peste platoul înconjurat de munţi. Şi dincolo de graniţa mongolă tot sate mici de kazahi sunt, dar, din câte am înţeles tot tind să plece în Kazahstan.

Dimineaţa am trecut formalităţile la ruşi, au fost foarte sobri, dar prietenoşi. Vorba vine la ruşi… era ciudat să văd bărbaţi şi femei mici de statură, cu feţe de kazahi, asiatici, cu ochii mici, îmbrăcaţi în uniforme cu însemnele Federaţiei Ruse. Era ciudat, mai ales că între ei vorbeau un dialect local, apropiat de kazahă. Am trecut, ne-au urat drum bun şi când am întrebat dacă după gardul de sârmă ghimpată şi fâşia arată e Mongolia au zis: Nu! E tot Rusia! Abia peste 20 km va fi Mongolia. Şi aşa a fost. Am mers pe un drum la fel de bun ca în toată Rusia până la ultimul post de control, unde un soldat rus ne-a verificat paşapoartele. Am mai trecut o poartă, iar acolo, deja în Mongolia, erau doi stâlpi faţă în faţă, bornele de graniţă, cu stema Rusiei şi cu stema Mongoliei. Acolo am improvizat o mică şedinţă foto, Iulian a scos animalele din maşină. Eram cam emotionaţi, Iulian a scris pe maşină câteva rânduri în care i-a mulţumit Mioriţei că ne-a adus până aici.

Apoi am oprit în faţa vămii, unde era punctul mongol şi unde am aşteptat ca vameşii să primească o confirmare de la un ONG cu care lucrează organizatorii raliului că e ok să intrăm cu maşina în Mongolia şi că sunt făcute toate formalităţile ca Mioriţa să rămână acolo. Erau echipaje care aşteptau şi mai bine de 24 de ore, care dormiseră pe ciment, în vamă… Dar noi am avut noroc, s-au uitat grănicerii ce valoare are maşina, am intrat pe nişte site-uri româneşti şi le-am arătat că e cam 1.000 de dolari. Am mai aşteptat în ţarcul special amenajat pentru Mongol Rally cât a fost la ei pauză de masă, şi apoi am plecat.

Era din nou apusul soarelui, un platou înconjurat de munţi fără niciun copac, iar din când în când la poalele unui deal se vedeau câte două, trei, patru iurte şi multe animale, vaci în principiu, dar şi oi. Am mers încet, cam 30 km până în prima localitate. Am dormit într-o iurtă, lângă Olgiy. Mai avem câteva zile până în Ulan Bator.