De la intrare și până la ieșire, Kîrgîzstanul nu ne-a dezamăgit deloc, ba din contră. Ne-am așezat cuminţei la coadă pentru a ieși din Uzbekistan. După câteva minute am auzit pe cineva care
ne-a întreabat “Ce faci?” Era un domn uscățel, tot numai zâmbet. România? Daaaa! București? Da, dar tu de unde ești? Din Kîrgîstan. ?*@!! Păi cum de știi română? Păi am o gagică din România. A fost plăcut să auzi pe cineva vorbind româna şi care are o părere mai mult decât bună despre țara noastră și românce. Sunt de acord cu el :)

Molo a făcut ce a făcut și a venit cu ceva fructe așezate pe o frunză de viță-de-vie.
Niște smochine albe, ne-a spus el.
Albe? Vrei să spui mai puțin coapte.
Nu, e alt soi, alb.
Păi și de unde le ai?
Păi uite le vinde femeia aceea. Cere 1.000 som pentru şase bucăți, dar mie mi le-a dat gratis, ne-a spus Molo.
Ca să nu rămânem datori, i-am dat și eu câteva pliculețe de Nescafe.

Singurul lucru care ne-a arătat că am ieșit din Uzbekistan a fost noua uniformă a vameșilor și
scrierea chirilică. Kîrgîzstanul, alături de vecinul mai mare de la nord, Kazahstanul, reprezintă cele
două “stan-uri” care folosesc în continuare scrierea chirilică. Controlul vamal la kîrgîzi s-a rezumat la o mică discuție purtată de Molo în limba rusă. Controlul pașapoartelor a durat două minute, fără nici un fel de formalitate birocratică sau asigurare pentru mașină.

Drumul de la frontieră către Osh, capitala provinciei cu același nume, și în paralel cu granița
uzbecă, taie în două Valea Fergana (poate ar fi mai potrivit spus Podișul Fergana, având în vedere
altitudinea și deschiderea largă). Trasarea frontierei dintre cele două țări pare că nu a ținut cont de prea multe criterii, în Kîrgîzstan existând o comunitate semnificativă de uzbeci. De o parte și de alta a
frontierei se întinde roditoarea Vale Fergana, care reprezintă principala sursă agricolă pentru fiecare
țară.
Am depășit Osh și am admirat peisajul, câmpii de o parte și de alta a drumului și creste înzăpezite în zare. Promițător. Drumul a urcat încet, încet și ne-a purtat către lacul Toktogul, unde aveam de gând să înnoptăm, dar unde nu am rămas până la urmă. Peisajul a fost superb, drumul a mers prin munții înroșiți de apusul soarelui. Miorița s-a simţit excelent. Şi noi.