Îs mai multe rute pentru a ajunge pe biță la Nordkapp. Ruta vestică, prin Germania și apoi prin Suedia. Cea mai rapidă, cred că și cea mai scurtă. Pe la est, ai cel puțin două rute. Prima, numai prin UE, prin Ungaria, Slovacia, Polonia, Țările Baltice și apoi Finlanda. A doua, și mai la est, este mai puțin folosită, dar mai spectaculoasă. România, Ucraina, Belarus și apoi Țările Baltice. Pentru cei care vor să meargă doar pe uscat, și mai la est, din Belarus prin Rusia și apoi Finlanda, fără complicațiile cu vaporașul la Marea Baltică.

BY1

Am optat de la început pentru ruta prin Belarus. Este combinația ideală între distanțe, locuri și oameni noi, dar și ceva aventură. Trecerea unor granițe nonUE cu bița și faptul că nu vorbesc limba rusă mă provoacă la ceva nou. Și, mai ales, vreau să beau la Minsk o bere cu prietenul Egor, un motociclist care face ture faine prin spațiul ex-sovietic. Acum 2 ani a mers 10 zile de la Minsk la Vladivostok, iar anul trecut a dat o tură de câteva mii de kilometri prin Stan-uri. De unul singur.

Bun. Dacă pentru Ucraina nu trebuie viză, pentru Belarus trebuie. Primul drum la Consulat la București, să văz care-i treaba. Consulul foarte amabil, îmi spune ce acte trebuie pentru viză. Fotografie, asigurare medicală, cerere viză, pașaport, taxa viză, invitație. Stai, ce invitație? Păi de la cetățeanul belarus care vă invită. Păi eu merg ca turist… Atunci o confirmare de la hotel sau agenție că stați acolo atâtea zile. Păi eu merg cu bița, pun cortul sau stau pe la oameni… Nu știu exact când și unde ajung… Nu se poate, trebuie scrisoare (invitație) pentru toată perioada. Bine, fie.

Găsesc un hostel în Minsk, le explic treaba și mă ajută. Au mai trecut câteva zile până să ajung din nou la Consulat cu toate actele, așa că singura cale de a obține viza la timp este să plătesc taxa de urgență. Adică plătesc dublu, dar obțin viza pe loc. Fie, hai. Primesc o hârtie cu care trebuie să virez banii la BCR. Hmmm… La orice ghișeu de la ei ai timp să afli nu doar ce rate are fiecare om, ci să le cunoști toate problemele familiale și orice altceva mai vrei. După 45 de minute de stat la coadă, am chitanța și răbdarea praf. Ajung la Consulat cu 5 minute înainte de închidere, oamenii mă primesc și obțin viza pe loc. Sfârșitul primei părți.

Partea a doua. 29 iunie. Pe la prânz, ies din Ucraina pe la Vystupovychi. Control rapid. Punctul de frontieră este la vreo 15 kilometri de granița propriu-zisă. Stânga pădure, dreapta pădure. Multe loturo parcă au luat foc, iar pe altele copacii au fost tăiați. Nu se văd utilaje, iar puținele construcții, cum ar fi stația asta de autobuz, îs abandonate. Multe drumuri secundare, majoritatea blocate de indicatoare cu radiații. Sunt la 80 kilometri de Cernobîl, în linie dreaptă. Pe drum, tot felul de oameni. Unii par ca așteaptă ceva, alții pe altcineva, alții care par că ascund ceva marfă de contrabandă… Mă mai depășește din când în când o mașină cu număr de Belarus sau de Rusia, cu aceleași geamuri negre.

BY2

Trec o cale ferată, dublă, și intru pe ultima linie dreaptă. Iar pădure și un ultim post de control ucrainean. Ghereta este pe mijlocul străzii, dar băieții stau pe niște scaune pe partea stângă. Ca să nu îi mai deranjez, intru pe contrasens și le dau pașaportul. Se uită plictisiți, mai mult la bicicletă, bagaje și toate cele. După câteva sute de metri, trec un pod și hop, un indicator pe dreapta mă anunță că îs în Republica Belarus. Fain.

BY3

La intrare îs deja câteva mașini. După vreo 15 minute, se face verde și ajung la ghișeu. O tanti care nu știe decât rusă. Sau nu vrea să vorbească altceva. Supărată, îmi strigă să completez formularul de imigrație. Mă așez pe jos, caut un pix, parcă aveam… Da, este. Completez, i-l dau, se uită, mi-l dă înapoi înapoi împreună cu o altă foaie care atestă că am trecut pe la ea. E un fel de borderou intern, trebuie predat la ultimul post de control. Merg mai departe. Un opritor este ridicat din șosea, nu am cum să trec. Se lasă înapoi în asfalt și continui în zig-zag, printre niște plastice albe-roșii, spre ghișeul cu polițiști. Sunt din alt film, e clar. Arăt stupid, cu casca pe cap, ochelari de soare, nebărbierit și cu muzica în urechi. De partea cealaltă, câțiva vameși cu clasicele chipii sovietice, înalte, să te impresioneze și să te țină la respect. Din tonetă iese o doamnă cu un detector de metale. Mă pune să cobor de pe biță și să întind mâinile. Vorbește în rusă. Piuie. Ce ai acolo? Telefonul. Pune-l deoparte. L-am pus. Bun. Aicea ce ai? Haine. Droguri, alcool, arme? Nu. Cuțit ai? Am un briceag, dar e mic. Nu nu, d-ălea mari. Păi ce sa fac cu ele? Ia deschide aici în față. Aaaa, Mișkata. Da, e Copilul. Dragul de el. Îl pipăie, probabil că se gândește că am ascuns ceva. Umplutura lui Copilu i se pare suspectă. Pipăie, apasă. Copilu e norocos, scapă din nou de cuțit.

Dau pașaportul și hârtiile și aștept. În fața mea, câteva mașini sunt controlate sumar. Deschide portbagajul, aici ce ai? Una alta. Bine, hai. Mai trec câteva minute, primesc hârtiile înapoi. Hai, mai departe la vamă. Aștept să vină cineva. Vine o doamnă. Îi dau hârtiile, începe controlul. Vorbește în rusă. Deschide aici. Ce ai aici? Haine, piese de rezervă pentru biță. Aici, în spate? Haine, cort. Ia deschide. În față, ia deschide. Asta ce-i? O pompă, să umflu roata. Aha. Mai bagă mâna într-o pungă, cât pe ce să se murdărească de brânză topită. Da, în regulă. Îmi lasă hârtiile pe o bancă, eu sunt ocupat cu lucrurile scoase din genți, acum împrăștiate pe șosea. Mă regrupez și ajung la ultimul post de control.

 

Dau pașaportul și hârtiile. În timp ce mi le ia, întreb unde pot schimba ceva bani. Să am și eu pentru o cola, o apă… Bașca, în afară de brânza topită, ceva pâine și câteva roșii din Carpația, nu mai am nimic de mâncare. Mazor, următorul oraș, este cam la 60 de kilometri. Aici, în vamă, la bancă, sau la Mazor. Păi până ajung eu la Mazor, se închide banca. Iar pe la voi nu prea merge cu cardurile. Păi ieși și mergi la bancă. Fac un giratoriu și merg la un ghișeu. Îi spun lu tanti „Change, banca”. Tanti îmi cere pașaportul și hârtia de la imigrări. Tanti, „No exit, just change. Я, Minsk”. Da da, banca. Avansez la următoarea tonetă. O altă tanti îmi spune să las bicicleta aici și să trec printr-un spațiu din gard către bancă. Intru, câteva ghișee, ajung și la cel cu schimbul valutar. Un semn de wifi, dar fără acces pentru mine. 1 euro e vreo 22.000 ruble. Peste 2 zile va fi reformă monetară, se vor tăia 4 zerouri, cum o fost la noi.


BY4

Revin la biță, doamna îmi arată pe unde să merg. Adică spre ieșire. Stai, io merg la Minsk, cum să ies? Păi ieși, nu vezi că ai ștampila de ieșire în pașaport? Uat?! Da, uite-o aici. Băi, io am venit aici să schimb niște bani, nu să ies din țară. Mai vine un coleg care îmi arată ieșirea, autoritar. Măi, nene, crezi că eu joc leapșa la voi aici în vamă? Aveam chef de o plimbare? Am intrat la voi acum 5 minute. Gata, la ieșire. Ai viză cu o singură intrare, asta e. Păi de ce mi-ați pus ștampila? Haide, viza este cu 1 singură intrare. Păi și cu banii ăștia ce fac? Lasă-mă să-i schimb înapoi. Păi ce, te plimbi pe aici? Haide, na Buharest. Și mi-a întors spatele, râzând.

BY5

Let’s never come here again because it would never be as much fun.